miercuri, 4 februarie 2009

Aproape de mijloc

Intr.o miercuri pe la pranz, degetul meu de copil odihnit timp de 9 luni intr.un pantec de zana, a pipait lumea. Si uite asa am aparut. Numai ochi, par, galagie si degete rasfirate peste tot (obicei la care nu am renuntat nici astazi, mai mereu imi flutur mainile atunci cand vorbesc). Zana de atunci si sacra umbra de astazi nu a stiut sa.mi spuna ca toata trebusoara asta si isprava mea de a ma naste va avea urmari. Sarind peste etape, am ajuns ca azi sa.mi acopar sufletul atunci cand plec pe.afara. Si de.am crezut candva in "fericiti pana la adanci batraneti", astazi nu mai cred decat in fericire furata. Golanim prin lume, lasam pe altii sa ne golaneasca sufletul, venim noi in urma lor si sfaramam ce.a mai ramas intreg. Am invatat sa fac asta, si inca bine. A durut, a meritat. Dar a durat.
Invatarea este ca si vindecarea, nu? Dureaza. Cred ca m.am vindecat. Dar nu cred ca am invatat cum sa ma folosesc de asta. Asa ca, oricum as lua si amesteca lucrurile, dureaza.
Am invatat ca zambetul meu nu conteaza. Conteaza doar ca el, acel el sau doar un simplu el, sa aiba de unde pleca si un ego hranit, al carui loc se afla in spatele fermoarului de la blugi. Si iar am invatat: sa continui sa zambesc. O fac in rare momente, iar acum eu sunt cea care pleaca. Acum conteaza. Si iar ma vindec.
Vreau cioburi sub tocuri si poduri arse in urma mea. Dar ma surprind ca inca mai suspin cand intalnesc suflete goale si trupuri ude de lacrimi. Stiti ceva, e alegerea voastra, sunteti produsul ei, de ce mi.ar pasa mie de voi??? Si iar invat, si iar ma vindec. Din nou, dureaza.
Cred ca azi am sa ma parasesc aici, ca sa ma regasesc putin mai incolo. Ma duc sa.mi ocup locul in foaierul vietii, deschid ochii si.mi imbratisez marota, picur cateva boabe de calvados in palmele tinute catre sus. Gata, am ajuns in La Bastille, stau pe terasa la "Chez Paul". Pace mie!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu